Insula Şerpilor

Insula Șerpilor (în limba ucraineană Острів Зміїний, în rusă Остров Змеиный, în greacă antică Leuke, în greacă modernă Ofidonisi, în turcă Yilan Adasî) este o stâncă/insulă din Marea Neagră care aparține Ucrainei. Ea se găsește în Marea Neagră, la 45 de km de țărmurile României și Ucrainei. Ea a fost ocupată de URSS la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, cedată forțat de România comunistă în 1948 printr-un simplu proces-verbal secret semnat de Ana Pauker fără acceptul guvernului și fără consultarea poporului român^[1] și e astăzi parte a Raionului Chilia al regiunii Odessa din Ucraina.

Localizare

Insula Șerpilor este o formațiune de roci localizată la circa 45 km la est de Delta Dunării (44.814 m de orașul Sulina), pe coordonatele 45°15'15" latitudine nordică și 30°12'12" longitudine estică.
Stânca este apropiată de partea ucraineană a Deltei Dunării. Cel mai apropiat punct de pe țărm este Insula Kubanskyi (Cobana) din Delta Chiliei, parte ucraineană a Deltei Dunării, localizată între Canalul Bâstroe și Canalul Vostocinoi. Cea mai apropiată localitate românească este orașul Sulina, aflat la 45 km. Cel mai apropiat oraș ucrainean este orașul Vâlcov, aflat la 50 km de insulă.
Stânca are forma unui X, de 662 metri pe 440 metri, acoperind o suprafață de 0,17 km². Cel mai înalt punct de pe insulă este situat la 41 m deasupra nivelului mării.

 

Geografia

 

Suprafața insulei este de 170.000 m², adică 17 ha, perimetrul ei neregulat, având o lungime de 1.973 m, poate fi parcurs în circa 40 minute. Lungimea insulei, aproximativ în zona centrală, de la N la S, este de 440 m, iar de la E la V de 414 m. Urmând direcția NE-SV, inclusiv prin peninsula aflată în NE, avem cel mai lung diametru al insulei, de 662 m.
Altitudinile cresc, în general, dinspre zonele marginale către zona centrală unde se conturează un platou, relativ neted, pe care se înregistrează cota maximă de circa 40 m. Țărmurile înalte, terminate cu faleze dau insulei aspectul unei cetăți, înconjurată de ziduri înalte din piatră. Uscatul dobrogean nu poate fi zărit de pe insulă, dată fiind înălțimea redusă atât a ei, cât și a zonei continentale.
Înălțimea maximă a țărmurilor atinge 21 m, mai ales în S și E unde se termină cu faleze, având pante abrupte, prăpăstioase chiar. Atât țărmul de S, cât și cel de E are o linie sinuoasă, cu pătrunderi notabile în uscat, formând fiecare câte un golf, cu deschideri largi. Țărmul estic împreună cu cel nordic se prelungesc în mare, alcătuind în NE insulei o peninsulă, considerată a fi restul unei terase litorale, a cărei altitudine este de 12 m.
Țărmurile de N și de V sunt mult mai joase, abia dacă stâncile se ridică deasupra apelor mării. Țărmul nordic este sinuos, prezentînd un golf cu o mare deschidere, iar cel vestic are o sinuozitate foarte restrânsă, fiind aproape rectiliniu.
Adâncimile apei mării în apropierea țărmurilor sunt în general reduse: în Nord ele sunt de 5–6 m, în Sud de 13–23 m, în Est de 9–19 m, iar în Vest de 10–16 m.
Insula Șerpilor nu a avut în trecut o importanță deosebită din punct de vedere economic. Ea este formată din gresii silicoase, dure, conglomerate și cuarțite, care îi dau un aspect stâncos, la care se adaugă o vegetație de stepă și o floră sărace. În plus, nu dispune nici de surse de apa potabilă, ceea ce face imposibilă locuirea ei permanentă.
Șarpele de apă, care a dat numele insulei, avea o lungime de maximum 2 metri și era complet inofensiv, dar cu o înfățișare dezagreabilă. El a dispărut complet de pe insulă la mijlocul secolului al XX-lea, din cauza amplelor lucrări secrete desfășurate de sovietici.
Singura utilizare a Insulei Șerpilor în trecut era ca bază de pescuit. Importanța sa economică a crescut la începutul anilor 1980 odată cu descoperirea unor importante rezerve de petrol și gaze naturale în subsolul platoului continental din jurul insulei.
În noiembrie 2003, autoritățile ucrainiene au declarat Insula Șerpilor zonă de rezervație naturală, ca să demonstreze că locul poate oferi condiții pentru turism.

Legenda lui Achile

 

Insula a fost denumită de către greci cu numele de Insula Leuce - Λευκός („Insula Albă”). O denumire similară a fost dată de către romani care i-au spus Insula Alba, probabil din cauza faptului că au fost găsite pe insulă ruine de marmură albă.
Insula este pomenită pentru întâia oară în anul 777 înainte de Hristos. După mitologia greacă, zeița Thetis s-a rugat de Neptun (zeul mărilor) să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei Achile, erou al Troiei. În conformitate cu un poem epic despre războiul troian al lui Arctinus din Milet, rămășițele pământești ale lui Achile și Patrocle au fost aduse în această insulă de către zeița Thetis, pentru a fi puse într-un sanctuar.
Conform legendelor, în antichitate, grecii au construit aici un templu măreț în cinstea lui Ahile - erou al aheilor. De asemenea, aici ar fi fost și alte edificii în care locuiau preoții. Cercetările efectuate pe insulă în secolul al XIX-lea confirmă legendele, deoarece, în anul 1823, ruinele vestitului templu închinat lui Achile și alte vestigii din insulă au fost descoperite de căpitanul rus Kritzki. Alte descrieri ale templului le avem de la germanul Kohler. Vestigiile descoperite de cei doi au fost ulterior expuse în muzeele din țările lor.
Edificiul antic ar fi avut un diametru foarte mare, de formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m. În partea de est a sanctuarului se afla templul închinat eroului Achile. Arhitectura templului și a altor vestigii din insulă era specifică epocii numită ciclopeană, asemănătoare celor din Tesalia și Tracia: ziduri formate din blocuri mari de piatră îmbinate fără ciment, iar calcarul din care au fost fasonate conferea construcției o culoare albă. Pe baza fragmentelor de construcție descoperite, templul lui Achille a fost un monument de artă, având lângă el mai multe camere, pentru funcționarea oracolului, precum și pentru depozitarea ofrandelor ce se aduceau eroului.
Acest templu este menționat de poetul roman Publius Ovidius Naso (care fusese exilat la Tomis) în versurile sale, precum și de geograful grec Ptolomeu și de istoricul grec Strabon. Filozoful grec Maximus din Tir (care a trăit în secolul al II-lea după Hristos), afirmă în lucrarea sa “Discuții“ că: “Achile locuiește într-o insulă drept în fața Istrului, în Marea Pontică. Acolo se află templul și altarele lui Achile...“
Geograful grec Ptolomeu (care a trăit în secolul I după Hristos) menționează în opera sa “Îndreptar geografic“ că: “Insulele situate în vecinătatea Moesiei Inferioare, în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o, sunt: Boristene (la gurile Niprului, n.n.):57 grade, 15 minute - 47 grade, 40 minute și insula lui Achile sau Leuce (“Albă“)“.
Mai multe inscripții antice au fost găsite pe insulă, inclusiv un decret olbiopolitan (din orașul Olbia) datând din secolul al IV-lea înainte de Hristos care cere tuturor locuitorilor cetății Olbia să apere insula și să-i alunge pe pirații care locuiau pe „insula sacră”.
Istoricul Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), în lucrarea sa “Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană“ (2 vol., București, 1988), afirma prezența unor civilizații antice (ionieni, milesieni) pe litoralul Mării Negre. “Unul din popasurile cele mai vechi este cel din “insula Albă“, Leuke sau Achilleis, mică stâncă ce se înalță în plină mare în largul gurilor Dunării, și se numește astăzi Insula Șerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigației și al comerțului. (...) Istoria lor, trasată cu ajutorul numeroaselor inscripții scoase la lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste porturi ale litoralului, care păstrează caracterele principale ale civilizației urbane a Greciei antice și populației indigene ale hinterland-ului, geți sau sciți.“
O altă legendă se referă la faptul că în mitologia grecească Insula Leuke era considerată un loc paradisiac, o lume în care se refugiau sufletele morților. Astfel, o altă denumire atribuită de grecii antici este de Insula Makaron, adică “A fericiților“. Unii cercetători au mers și mai departe cu speculațiile, traducând termenul Atlantis prin Fericire. Această speculație a fost alimentată de faptul că nu departe de Insula Șerpilor, arheologii sovietici au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite atlanților, dar care, ca în multe alte părți ale Mării Negre (inclusiv în dreptul cazinoului din Constanța) sunt de fapt digurile porturilor antice, submerse de ridicarea nivelului mării.

Istoria insulei

 

Din punct de vedere istoric, apartenența Insulei Șerpilor la o țară sau alta a urmat, de regulă, soarta gurilor Dunării.
După perioadele de stăpânire grecească, bastarnă, persană, romană și bizantină, Insula Șerpilor va ajunge în stăpânirea themei Paradunavon, mai apoi a genovezilor, iar ulterior a lui Dobrotici și a lui Mircea cel Bătrân.
În Cronica de la Nürnberg se afirmă că „românii locuiau în insula Peuce vestită de cei vechi”.^[3] Prin termenul de Peuce se înțelegea și Delta Dunării.
În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), puterea domnitorului muntean s-a întins de-a lungul ambelor maluri ale Dunării, până la gurile de vărsare și coastele Mării Negre, inclusiv asupra Insulei Șerpilor. În anul 1484 Insula Șerpilor va intra sub stăpânire otomană.
Din unele cronici ale vremii ce prezintă raporturile lui Ștefan cel Mare cu o serie de colonii genoveze situate pe coastele Mării Negre, reiese că această parte a mării era un “lac moldovenesc“, domnitorul stăpânind și insula. De mai multe ori, corăbiile domnitorului moldovean au capturat, în dreptul Insulei Șerpilor, vase tătărești ce duceau în robie tineri genovezi și avuții prădate la Caffa (colonie genoveză din Crimeea, de unde era originară soția domnitorului). Dar, în 1484, insula a fost cedată turcilor odată cu Chilia și cu Cetatea Albă, iar Moldova și-a pierdut flota.
Multe balade și poezii românești, dar și bulgărești sau rusești, conțin mărturii că românii au stăpânit Gurile Dunării, fiind prezenți în Dobrogea și la țărmul Mării Negre. Astfel, într-un cântec căzăcesc despre domnitorul Petru Rareș, se povestește că acesta avea legături cu “frații săi de la Dunăre/Care stăpâneau bălțile și Marea“.
Istoricul Nicolae Iorga a afirmat că la gurile Dunării a fost locul unde “judele“ Athanaric al goților, înfrânt de împăratul Valens (367-389), a venit pe o insulă pentru a întări, prin jurământ, un nou tratat; “încă o dată, Dunărea urma să fie hotărâtă prin graniță“.
În cursul secolelor XVIII-XIX, au avut loc numeroase războaie între Imperiul Otoman și Rusia țaristă care au avut ca rezultat trecerea Dobrogei și a gurilor de vărsare ale Dunării sub dominația unei țări sau a alteia.
În perioada Imperiului Otoman, grecii au redenumit-o sub numele de Fidonisi (care înseamnă în limba greacă "Insula Șerpilor"); insula a dat numele Bătăliei navale de la Fidonisi. Bătălia între flotele maritime ale Imperiului Otoman și Rusiei au avut loc în apropiere de insulă în anul 1788 în decursul războiului ruso-turc din perioada 1787-1792.